Internetul și dezvoltarea rețelelor de socializare au dus la o nouă era a audienței. Percepția și comunicarea experiențelor cinefile s-au schimbat enorm, odată cu democratizarea accesului la informație dar și la expresie audio-vizuală. În spațiul online au explodat clipurile realizate de amatori, odată cu părerile și așa-zisele comentarii critice pe orice temă, care se exprimă în scris sau „în video”. Astfel, o grămadă de tineri comentatori și-au înființat podcasturi sau mici emisiuni proprii, concurând vocile criticilor profesioniști, uneori cu foarte mult succes (a se vedea cazul americanului Chris Stuckmann). În spațiul anglo-saxon, această preocupare a devenit profitabilă grație vizualizărilor de pe canalele YouTube (peste un anumit prag, de mii de vizualizări). Criticii profesioniști începeau pe vremuri în publicistică, scriau articole pentru ziare sau reviste de profil (celebrul Roger Ebert a fost toată viața editorul rubricii de cinema pentru Chicago Sun-Times), deci își făceau mâna scriind, iar apoi dobândeau o emisiune la radio sau, în cel mai fericit caz, la TV (Ebert a căpătat propria emisiune abia în 1975, la un deceniu după începutul în publicistică). Cei de azi încep direct pe YouTube, iar această oralitate a criticii amprentează noul stil, foarte colocvial, în care sunt permise înjurături, expresii vulgare, onomatopee etc..
Dar nu istoria criticilor de film din online ne interesează acum, ci percepția în schimbare a unor filme mai vechi și rare, despre care, pe vremuri, discutam doar cu prietenii și colegii de clasă. Astăzi, ele sunt redescoperite de fani foarte vocali în mediul online, iar noul val de interes poate determina studiourile să editeze variante restaurate full screen, full hd ale acestor filme. Lucrul s-a întâmplat și cu Nothing But Trouble, un film din 1991, cu o mulțime de vedete hollywood-iene și un regizor-actor genial, pe nume Dan Aykroyd. A avut un buget incredibil pentru vremea sa (40 milioane $), puțin peste confratele Batman, produs de același studio (Warner Bros.) în 1989 (vezi comentarii aici), cu un succes fenomenal de public. Dar această comedie bizară a fost prost marketată, respinsă de criticii vremii sale, iar apoi ignorată de public, plonjând în zona home video.
La 30 de ani de la premiera acestui film, proprietarii de la Warner l-au scos din obscuritate, editându-l în Blu-ray (full hd) și astfel prezentându-l pentru prima oară în formatul său original (ecran „lat”, 1.85:1). Până acum a fost comercializat doar ca DVD în format 4:3, care elimina extremitățile laterale ale imaginii. Faptul că filmul a căzut în obscuritate este în sine uimitor. Eu mi-am lovit ochii de el pe la sfârșitul anilor ’90, probabil, când ProTV era încă un post de televiziune respectabil, cu emisiuni, seriale și filme premium, pentru toate gusturile dar și pentru toate calibrele de intelect. În acea perioadă, în sufragerie, televizorul nostru era aproape non-stop aprins pe ProTV, deci nu a fost greu să găsesc pe ecran, într-o după-amiază, mutra lui Chevy Chase și a fermecătoarei Demi Moore, alături de un bătrân grețos și o companie de ciudați (freaks), doi dintre care jucați de același comic iconic al anilor ’80: John Candy. Secvențele pe care le-am văzut atunci m-au șocat atât de tare, încât nu le-am mai putut uita (cârnații din scena cinei, Candy în rolul miresei). Mi-au bântuit memoria ani și decenii până, iată, am regăsit filmul în variantă high definition și l-am revăzut integral.
Spuneam că nu am înțeles cum o astfel de operă barocă, extrem de curajoasă și originală în transgresiunea genurilor și a limitelor estetice a plonjat în obscuritate, trăgând după ea carierele celor mai bine cotați comici ai anilor ’80 (Demi Moore tocmai terminase de filmat Ghost, ea a scăpat) și încheind, practic, cu forța, o epocă de maximă creativitate a Hollywood-ului. Motivul e dureros de banal: banii! Așa cum afirmă un coleg critic de pe YouTube, în excelenta exegeză a filmului (una din multele apărute după 2020, vezi mai jos), contextul favorabil viziunilor bizare, post-Batman, a dat curaj studiourilor Warner să investească în scenariul lui Dan Aykroyd, care relata o experiență proprie din anii ’70, petrecută într-o provincie decrepită de pe Coasta de Est. Actorul fusese reținut, în urma unei depășiri a vitezei regulamentare, și trimis în fața unui fel de tribunal neoficial, încropit într-o locuință asemănătoare celei din film. Trăirile și coșmarurile sale, alimentate de gândul că ar putea fi răpit și făcut să dispară, fără șanse de a mai fi găsit vreodată, în acest capăt de Americă, au dat naștere poveștii din Nothing But Trouble.
Aykroyd și-a turnat viziunea într-o formă neobișnuită, cu ajutorul celei mai costisitoare echipe de cineaști (DP, editor), recuziteri, scenografi, machiori, „the best that money can buy”. Warner i-a girat proiectul dintr-un singur motiv: Aykroyd era un comic de succes al vremii, cu numeroase hit-uri intrate în cultura populară. El nu doar jucase, ci și concepuse scenariul pentru seria Ghostbusters, devenise un star după Blues Brothers, Spies like us, My Stepmother is An Alien. Așa că a fost acceptat ca scenarist și regizor, pentru prima și ultima oară în carieră.
Influențele dinspre Texas Chainsaw Massacre (1974) sunt evidente: eroii ajung într-un orășel uitat în mijlocul unui fel de groapă a deșeurilor new-yorkeze. Casa judecătorului stă pe un teren minat, sub ea clocotește o magmă incandescentă din motive care se uită pe percursul vizionării. Amestecul de comedie și horror era o rețetă clasică, dar riscantă. La fel și aspectul de desen animat (cartoonish) pe care îl au întâmplările din film. Dan Aykroyd apăruse și în filmul Zona crepusculară (1983), unde avea tot o apariție înfricoșătoare, anunțând apetența actorului pentru burlesc. În timp ce aici ritmul și atmosfera de desen animat amplifică tema coșmărească, același stil amplifică efectul comic în clasicul Home Alone (1990). Forma neobișnuită a viziunii regizorale implică un personaj negativ (judecătorul Valkenheiser) jucat de un Aykroyd inventiv și plin de energie, acoperit de un machiaj atât de savant încât pur și simplu îl înghite, acoperindu-i inclusiv mâinile. Detaliile de mâini care inspectează actele inculpaților din timpul procesului trucat nu sunt întâmplătoare, ci contribuie la pictarea unui portret cât mai convingător în monstruozitatea sa. Mișcările bruște și vioaie ale actorului îi trădează adesea vârsta, dar ele sunt alternate intenționat cu cele specifice bătrânului decrepit, care abia își târăște mădularele, ba chiar are o proteză dezgustătoare de nas. Devoalarea acestor orori fizice se întâmplă brutal și surprinzător, chiar în toiul unor scene burlești, în care Chase alunecă pe un tobogan plin de oase umane. Filmul, unul din cele mai imprevizibile pe care le-am văzut, este înțesat de surprizele unei case a groazei din parcurile de distracții, multe inutile și episodice, dovedindu-se prea mult pentru publicul american de comedie. Ritmul accelerează spre final într-un vârtej al evenimentelor coșmărești, care mai mult te lasă cu gura căscată, decât zâmbind.
Exercițiul în exces stilistic amintește de Batman Returns (1992), un alt film extrem de curajos care a căzut în dizgrația publicului. Oamenii apreciază ciudățeniile, dar cu moderație. Tim Burton sărea calul ca și Aykroyd, în urma unui impuls disproprționat din partea producătorilor, ce nu puteau spera decât la un nou succes după fenomenalul Batman. Dar niciodată nu poți fi sigur că ai creat combinația ideală de comic, dramă, oroare și splendoare pentru a fi pe placul marelui public. La 40 milioane $ investiți, comedia lui Aykroyd a întors doar 8, ceea ce a transformat-o într-una din cele mai dezastruoase afaceri ale epocii. Peste auteur a plouat cu cele mai usturătoare critici de la specialiști (Roger Ebert a refuzat să scrie despre film) și nu a mai primit niciodată ocazia de a regiza.
Criticul de pe YouTube, citat mai devreme, intră într-o analiză complexă a dramaturgiei, arătând că acest film are ceva de spus, dincolo de aspectul ieșit din comun. Aykroyd nu și-a putut duce ideile până la capăt, fiind apostrofat de producători, care au remontat secvențe și au schimbat titlul original al filmului (Valkenvania) într-unul banal și insipid. Dar a reușit să adreseze o critică acidă sistemului de justiție american, corupției autorităților locale, aflate în complicitate cu lideri descreierați, precum și veșnicei discrepanțe dintre bogați și săraci, cei din urmă așteptându-i la cotitură pe cei dintâi, în ungherele orașelor falite și poluate din provincie.
În tot caraghioslâcul său, adesea disgrațios, Nothing But Trouble este corolarul unei perioade foarte creative a Hollywood-ului. Simți asta în fiecare cadru al filmului, invadat de cele mai neobișnuite artefacte, mașini dezmembrate, radiouri vechi dar și un stil de iluminare prezent în majoritatea hit-urilor optzeciste, un gloss care tronează peste volume ca expresie vizuală a supremației americane de la sfârșitul decadei 9. Filmat în 1990, el anunța și sfârșitul unui stil de comedie americană, ai căror fruntași erau Chevy Chase, John Candy, Bill Murray, Steve Martin, John Belushi, Richard Pryor și regizorii Mel Brooks, Ivan Reitman, John Landis, John Hughes. Despre Hughes aș fi vrut să scriu un articol separat, toate filmele lui având personaje memorabile, un mod de lucru special cu copiii și tinerii și o sensibilitate aparte – te înfioară, te distrează și îți redau încrederea în umanitate. Mi-e dor de astfel de filme, abia aștept să le revăd.
paseist 