Scarface – o tragedie americană

Despre acest film am vrut să scriu de acum câteva luni, când l-am revăzut după vreo 20 de ani, probabil. Prima oară l-am vizionat „pe video”, copil fiind (în finalul Epocii de Aur). Percepția rămasă din copilărie era a unui film de acțiune cu gangsteri, cu Al Pacino și cam atât. Dar acum m-a frapat scenariul excepțional, pe care nu știam că l-a scris însuși legendarul Oliver Stone, pe când nu era legendar încă…

sface

Scarface din 1983 era dorit sub forma unui remake al clasicului omonim din 1932, așa cum sugerează și dedicația de pe genericul final, către Howard Hawks și Ben Hecht (regizorul și scenaristul filmului original). Titlul, ca și personajul central, fusese inspirat de cicatricile faimosului gangster Al Capone, (supra)numit „Scarface” doar pe la spate. Fascinația exercitată de Capone asupra Hollywood-ului s-a întins de la Scarface (1932) până la seria Nașul (1972-1990), iar Robert De Niro l-a întruchipat cu râvnă în Incoruptibilii (1987), regizat de același Brian De Palma. Zic același, pentru că tot el a primit, la începutul anilor ’80, proiectul Scarface, după ce fusese abandonat de alt mare regizor al genurilor thriller-crime-drama – Sidney Lumet (preferatele mele: Serpico  – 1973, Dog Day Afternoon – 1975, Network  – 1976). Maestrul Lumet a reimaginat subiectul în actualitatea anilor ’80, transformându-l pe vechiul contrabandist cu alcool din Epoca Prohibiției într-un imigrant cubanez din timpul Exodului de la Mariel*. Oliver Stone a primit job-ul de a scrie scenariul filmului. Într-un documentar-portret din 2015De Palma povestește cum l-a înlocuit pe Lumet, cum a lucrat cu scenaristul Stone, care nu se putea abține să dea indicații regizorale actorilor, fapt pentru care l-a izgonit de pe platou, și cu protagonistul Pacino, căruia îi aparținea ideea remake-ului. Cum a stabilit look-ul pastelat al exterioarelor însorite din Miami, Florida, în contrast impus cu clar-obscururile din Nașul lui Coppola, unde același Pacino construia un gangster complet opus lui Scarface. Dacă Michael Corleone era stăpânit, calculat, interiorizat, Tony Montana (Scarface) este coleric, nesăbuit, gălăgios. Este un rege kitsch-os al exceselor, părintele spiritual al șoferilor de Range Rover-uri și Lamborghini-uri din Dorobanți, dar și al proprietarilor de căzi aurite și acoperișuri cu turnulețe (tot aurite). 

După cum spuneam la început, scenariul lui Oliver Stone este frapant (poate fi citit integral aici). Abia când am aflat că Stone era stoned, adică dependent de cocaină și familiarizat cu lumea drogurilor din acea epocă (1980), am înțeles de unde venea intensitatea secvenței finale, când Scarface își cufundă fața în prafuri și sufletul în abis. Oliver Stone și-a vărsat în această poveste chinurile propriului sevraj, dar și al propriilor ambiții de ascensiune în ierarhia greilor Hollywood-ieni, similare pe undeva cu poftele de mărire ale lui Tony Montana (Scarface). Dacă acordăm atenția cuvenită scenariului, vom detecta și un discurs politic subteran din partea autorului, care îl va intervieva pe Fidel Castro în 2 documentare prietenoase din anii 2000: Comandante (2003) și Castro in Winter (2012). Scarface chiar se deschide cu un scurt fragment dintr-o cuvântare a lui Castro, adresându-se emigranților din 1980 (dintre care o mare parte s-au dovedit a fi fost proaspăt eliberați din penitenciare sau spitale de nebuni): „Dacă nu vor să se adapteze spiritului și eroismului revoluției noastre, nu îi dorim, nu avem nevoie de ei”. Încă din prima secvență propriu-zisă, cea a interogatoriului la care cubanezul Montana e supus de către ofițerii serviciului de imigrări, la debarcarea în Florida, auzim replica: „You a Communist or something?” și voi continua cu traducerea proprie: „Ești comunist, sau ce? Ți-ar plăcea să ți se spună tot timpul cum să gândești, ce să faci? Vrei să fii oaie, ca toți ceilalți din turmă? Be-he-heeee! Vrei un turnător la fiecare colț? Vrei să muncești 8 – 10 ore pe zi pentru nimic? În Cuba mănânc caracatiță de trei ori pe zi. Îmi iese pe urechi. Iar degetele îmi ies prin pantofii ăștia rusești. Ce vrei de la mine? (…) Eu sunt Tony Montana, sunt azilant politic din Cuba și îmi cer nenorocitele de drepturi ale omului, așa cum zice și Președintele Carter, OK?”

Încă din această tiradă introductivă, rostită de fenomenalul Al Pacino cu accent spaniol, Stone creionează un portret al anti-eroului Tony Montana: un om care nu are nimic de pierdut și care e dispus să facă (aproape) orice pentru a-și atinge țelurile. Își acoperă urmele infamiei cu discursuri politice ieftine, dar eficiente. El se recomandă ca un refugiat politic, care se opune lui Castro și regimului său comunist și care luptă pentru drepturile sale, mai ales pentru cel de a prospera în libertate – Visul American! Montana nu vrea să facă parte din turmă și, mai important, nu vrea să fie oaie, ci lup, așa cum ușor putem deduce. Armele sale sunt tupeul și sângele rece, pe care și-l păstrează chiar în clipele cele mai cumplite (vezi scena tranzacției eșuate, în care prietenul său este ciopârțit cu o drujbă!). Atunci când primește o slujbă la o șaormerie locală, îi spune prietenului și viitorului său angajat – Manny: „I didn’t  come to America to break my f**ing back, querido” („Nu am venit în America să-mi rup cârca cu munca”). Și nu rămâne acolo mai mult de o zi pentru că, așa cum se întâmplă în filmele cu gangsteri, oportunitatea infracțiunilor bate imediat la ușă, iar curând Montana devine mâna dreaptă a unui traficant cubanez din Miami – Frank Lopez (Robert Loggia). Dar postura de adjunct nu se potrivește unui om care vrea „lumea și tot ce este în ea” („the world and everything in it”), așa cum îi mărturisește aceluiași Manny. Când acesta îl sfătuiește să se mulțumească cu ce are, Montana îi dă replica: „Mulțumește-te tu cu ce ai! Eu vreau ce mi se cuvine”. Acesta e momentul în care ni se descoperă adevărata dimensiune a ambiției lui Scarface, un megaloman pe care nimic nu îl putea mulțumi, defapt. Patima ascensiunii rapide îi este sancționată şi de șeful Lopez: „în meseria noastră rezistă cei discreți și tăcuți. Cei care vor totul – și gagicile și șampania și scânteile – nu rezistă”. Dar Scarface l-a mirosit – e prea moale pentru a i se opune: „he’s soft. I seen it in his face – booze and a cuncha tells him what to do.” („Femeile și băutura îi spun ce să facă”). Cu toată exprimarea sa agramată, Scarface se pricepe la oameni și e un mare manipulator. După ce îl ucide pe Lopez, îi preia atât afacerea cât şi soţia – inaccesibila drogomană Elvira (Michelle Pfeiffer), care la prima întâlnire l-a numit „one that just got off the banana boat” (cam greu de tradus). „This country, first you gotta get the money; then you get the power, and when you got the power, then you get the women” („În țara asta, întâi trebuie să faci rost de bani; apoi vei avea putere și când vei avea putere, vei avea și femei”). Această învățătură îi este adresată lui Manny, un afemeiat de mahala, care nu poate visa la liga Elvirei. „Then, chico, you got the world by the balls”, adaugă Scarface. Elvira e conștientă de rolul pur decorativ pe care îl joacă în viața gangsterului, un trofeu venit la pachet cu succesul în afaceri. Relația lor practic nu există pe ecran, îi vedem sărutându-se doar la cununia opulentă din curtea palatului cel nou al lui Montana. Deși Scarface pare că și-a împlinit visul american cu vârf și îndesat, întorcând milioanele cu lopata ca partener al unui mare producător de cocaină din Bolivia, grija bancherilor mituiți pentru a-i spăla banii îi întunecă zilele. Iar mierea se transformă în fiere când vine vorba de Elvira.

Povestea lui Scarface funcționează atât de bine pentru că scenaristul s-a străduit să confere fiecărui personaj o istorie credibilă, care depășește cu mult coperțile filmului. Cum se spune în lecțiile de actorie, intuim „de unde vine și încotro se îndreaptă” fiecare. Iar aceast efort dramaturgic e de apreciat, fiind mai rar în filmele cu gangsteri, unde se caută rezolvări facile și personaje unidimensionale. Elvira și Tony par foarte diferiţi, dar împărtăşesc niște traume vechi, nevindecate, care îi apropie întrucâtva și al căror singur paliativ pare a fi cocaina. Deși la interogatoriul inițial a negat acest lucru, Tony Montana are niște rude pe teritoriul S.U.A.. Își vizitează mama și sora, pe care nu le-a mai văzut de mult, de când plecase în Cuba, probabil, deși acest detaliu nu este clarificat. „Sora mea mai mică nu trebuie să lucreze într-un coafor și nici mama mea într-o fabrică”, le spune gangsterul care dispreţuieşte munca reală. Când este întrebat dacă mai jefuiește bănci sau bodegi, Tony servește același alibi politic: „Nu, Mama, lucrurile s-au schimbat. Acum lucrez cu un grup anti-Castro. Primim multe donații politice…”. „Sigur că primești”, îi răspunde mama – „punând pistolul la tâmpla cuiva”. Nici plicul cu 1000 de dolari nu o poate îndupleca să-și primească înapoi în brațe fiul rătăcitor. Iar înverșunarea mamei provine mai ales din frica de a nu-și pierde și fiica. Dar sora adolescentă a lui Montana – Gina, interpretată de Mary Elizabeth Mastrantonio, dorește să pătrundă în lumea lui „sclipitoare”, iar el îi va deschide ușa. Obsesia surorii neatinse de rău se adaugă la obsesia măririi lui Scarface ca o prevestire a decăderii. Gina este ultima urmă luminoasă a familiei sale și singura ființă care îi mai arată o afecțiune reală, nu artificială. De aceea, relația cu ea merge până dincolo de granița iubirii frățești, aproape spre dorința de incest, așa cum ne poate sugera gelozia uriașă a lui Scarface când vine vorba de admiratorii fetei. Jocul lui Pacino păstrează urme din melancolia personajului Corleone din Nașul, defapt transformată în nostalgia lui Scarface pentru familia pierdută, sau pentru familia pe care nu a avut-o niciodată. Aceste urme sunt chiar germenii tragediei sale. Un comentator anonim de pe internet (vezi aici) observa cum Scarface este inversul unei tragedii de Shakespeare, venind cu exemplul Macbeth. Regele Scoției începe ca un nobil onorabil, sfârșind prin a fi devorat de patima puterii (asemeni lui Vader din Star Wars și a câtor alții?). Scarface, pe de altă parte, este ridicat de patimi și distrus de puținele sale virtuți, printre care se numără afecțiunea pentru copii. O arată încă din prima parte a filmului, în scena de pe plajă, când râde împreună cu un copilaș de nerozia prietenului Manny. Pe parcursul filmului, el afișează dorința de a avea copii cu Elvira. Dar ea îl respinge definitiv în timpul disputei de la restaurant: „Cum de te poți numi bărbat? Ce te face mai bun decât mine? Faptul că vinzi droguri? Omori oameni? Oh, ce minunată contribuție aduci istoriei omenirii! Vrei un copil? Ce fel de tată crezi că ai putea fi, Tony? Ce fel de povești îi vei spune seara, înainte de culcare? Îl vei duce diminețile la școală? Crezi că vei mai fi viu când va intra copilul tău la școală? Visezi, Tony!”.

Într-adevăr, Scarface și Macbeth se apropie cel mai mult prin delirul paranoic care degenerează fulminant, într-o baie de sânge. „În cine am încredere? – doar în mine. Nu am nevoie de el, nu am nevoie de ea. Nu am nevoie de nimeni…”, își spune lui însuși Montana, după ce rămâne singur, tronând în cada lui supradimensionată, plină cu spumă. Este josnic, monstruos, aparent fără scrupule, se pretează la jigniri și agresiuni împotriva propriei soții, apoi își ucide fără să clipească partenerul cel mai de încredere. Dar, după cum spuneam, complexitatea lui Scarface este dată tocmai de vulnerabilitățile lui afective. Afecțiunea pentru copii îi ridică obstacole morale peste care nu poate trece, așa cum aflăm în secvența asasinării eșuate a unui jurnalist dornic să expună cartelul bolivian. Când Montana vede doi copii în mașina jurnalistului, experimentează un dureros blocaj în misiunea pe care o are de îndeplinit. De aici decurge și deznodământul filmului, de un tragism monumental, care omagiază atât Macbeth cât și alte piese shakespeariene. Pentru regizorul Brian De Palma, acesta poate fi filmul cel mai cuminte din punct de vedere stilistic, lipsit de extravaganțele sale vizuale (sharf simultan în profunzimi de câmp foarte diferite, ecran casetat etc.) și mișcările savante de aparat la care se lucra și o zi întreagă (pentru un singur cadru) – vezi Carrie (1976), Dressed to Kill (1980), Untouchables (1987) sau primul Mission: Impossible (1996). Scarface este un exemplu bun de scenariu care pur și simplu domină viziunea regizorală, nelăsându-i prea mult loc de improvizație. În secvența finală, devenită clasică, cadrele se strâng pe figura descompusă a protagonistului intoxicat cu prea multă cocaină, în timp ce asasinii mișună prin conacul său. Ultimele lui acțiuni par la granița dintre real și imaginar. Nu putem paria că Scarface mai are o percepție corectă a realității. Cu toate acestea, el și „micul său prieten” („my little friend” – o mitralieră de asalt cu lansator de grenade) fac ravagii printre dușmani, care cad secerați pe celebrele trepte din marmură albă. Scarface primește mai multe gloanțe, care însă nu îl pot doborî; pare invincibil, deși a pierdut totul – un demon dezlănțuit, a cărui furie răzbunătoare nu mai poate fi oprită: „Lașilor! Credeți că mă puteți ucide cu goanțele voastre amărâte? Aveți nevoie de o armată ca să mă ucideți!”.

Scarface camuflează un discurs politic în dialoguri, mai exact o undă de antipatie față de capitalism, care va crește gradat. Tony Montana începe prin a râvni visul american, respingând (cel puțin declarativ) neajunsurile comunismului cubanez, iar la final se arată acrit de sistemul capitalist care l-a făcut bogat, repede. „You know what capitalism is? – Getting f**ked” (traducere cenzurată). Filmul e presărat cu comentarii proletare din partea lui Montana. El se simte furat de stat și disprețuit de ceilalți bogătași din jurul său. Defapt, gangsterul pornit de jos nu se poate integra în societatea bogaților pentru că nu are aceeași educație, nu gândește ca ei și nici nu vrea. Banii îl fac să li se asemene în mod superficial. „Aveți nevoie de oameni ca mine, pe care să îi arătați cu degetul și să îi numiți băieți răi!” le strigă Montana milionarilor care se holbează la scandalul lui cu Elvira, în restaurantul de lux. „Și asta credeți că vă face pe voi buni? Nu vă amăgiți. Nu sunteți mai buni decât mine. Doar știți să vă ascundeți și să mințiți”. Iar următoarea replică sună mai bine în original: „Me, I don’t have that problem. I always tell the truth – even when I lie”.

Am dat acestui articol un titlu care trimite la romanul interbelic al lui Theodore Dreiser –  An American Tragedy, dar și la articolul omonim publicat în The New Yorker, imediat după victoria în alegeri a lui Donald Trump. Dacă lăcomia este un păcat omenesc, este ceva foarte american în a pofti mai mult decât poți mânca, în a-ți dori „lumea și tot ce este în ea”. Sloganul THE WORLD IS YOURS (Lumea e a ta) se insinuează aproape subliminal pe nişte panouri publicitare şi pe globul kitsch-os din ultimul cadru al filmului. Poate că Scarface a fost promovat pe video, în anii ’80, cu concursul securiștilor cinefili din România, sub masca unei lecții moralizatoare pentru cei dornici de capitalism (ca şi Dallasul, la TVR). După ’89, însă, filmul a devenit un fel de manual pentru îmbogățiții oneroși din România și din toate țările gata de a fi vândute. Iar anti-eroul său a devenit un model pentru oamenii ieșiți din comunism cu o sete neostoită de avere, de proprietăți, de statut social privilegiat, de afișare a unei bunăstări necuvenite, care urăsc munca reală, nu se mulțumesc niciodată cu ce au, vor și femeia(-accesoriu) și fotoliul șefului etc. Deci acest articol putea fi numit la fel de bine „o tragedie românească”.

 

* Exodul a 125 000 de cubanezi din portul Mariel (Cuba) în Florida (S.U.A.), petrecut în aprilie-octombrie 1980, în urma unui acord între guvernele celor două state.

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Scarface – o tragedie americană&8221;

  1. Excellenta analiza, asa cum imi pare ca ar trebui sa fie o critica de film de azi, incluziva dar neredusa la estetica si eruditie; o critica ce scoate in evidenta valorile, ceea ce filmul contine si transmite dincolo de divertisment. Imi imaginez cu interes o carte intreaga formata din astfel de tecte care ne dau o radiografie pertinenta a genului cinemtografic. Viorica Bucur ar fi citit cu placere… Felicitari! Radu Cimponeriu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s