Silence

Cel mai recent film al lui Martin ScorseseSilence (Tăcere, tradus la noi Puterea credinței, 2016) – constituie o vizionare potrivită pentru perioada în care ne aflăm: Postul Sfintelor Paști, cea mai lungă și intensă pregătire/primenire interioară/exterioară a oricărui creștin de pe parcursul unui an. Poate acostarea sa pe malurile românești tocmai acum, la 3-4 luni de la Premiera mondială de la Vatican, nu e o întâmplare. Postul ne amintește că viața e o călătorie care ne poartă, uneori, pe poteci neumblate, sau umblate de șerpi veninoși, pe ape tulburi sau chiar prin foc. Și ce se află dincolo de foc? Ce se află la capătul suferinței? Sau, mai exact, Cine? Și de ce este nevoie să trecem prin suferință ca să ajungem la El? Iată întrebările cele mai apăsătoare ale acestei perioade de Post și rugăciune. Dar aș mai adăuga încă una: Ce este credința? Cred că Martin Scorsese face o încercare disperată de a răspunde prin film unei întrebări la care nu se poate răspunde nici prin cuvinte…

Pentru marele regizor american de descendență italiană, autointitulat „catolic depășit”, această îndrăzneală (vecină cu obsesia) de a vizualiza nevăzutul nu e nouă. El este cineastul acuzat de blasfemie și blamat de o parte a comunității creștine din S.U.A. pentru The Last Temptation of Christ (1988 – citește mai multe aici), unde este înfățișat Mântuitorul coborând de pe Cruce, abandonându-și misiunea Divină și căsătorindu-se. Secvența este bulversantă, chiar dacă doar imaginează o ultimă tentație demonică pe care Hristos-Omul o are în momentele agoniei, filmul încheindu-se canonic, cu jertfa supremă pe Cruce. În urma secvenței rămâne întrebarea: câte momente nescrise din Evanghelie avem dreptul să ne imaginăm? Poate că dreptul îl avem să facem orice, dar orice ne este și de folos? Bine, să nu deraiem de la subiect. Martin Scorsese spune într-un interviu că a fost dominat întreaga viață de temele din Silence: compasiunea, iubirea, credința (adaug eu) acestea fiind insuflate, încă din copilărie, de preotul parohiei New York-eze pe care o frecventa. Un detaliu deja notoriu din biografia lui Scorsese este dorința acestuia de a deveni el însuși preot, dorință ulterior învinsă prin decizia de a deveni… regizor! Într-un superficial comentariu de acum 7 ani (vezi aici), despre Shutter Island (2010), scriam: „Supratema operei sale cinematografice, atât de apreciate la cele mai importante festivaluri şi gale de film din lume, rămâne violenţa, ca pedeapsă a unei umanităţi prea îndepărtate de valorile sacre. Spre deosebire de Tarantino, care în ultimele lui filme se joacă cu personaje goale pe dinăuntru, căsăpindu-le ca pe nişte păpuşi gonflabile, toate personajele lui Scorsese sunt violente, sau trec prin evenimente de această natură ca printr-un foc purificator. Violenţa are o destinaţie moralizatoare…”. Acum văd că violența purificatoare, sau ca pedeapsă pentru păcat e doar primul strat, cel care „ia fața” fanilor lui Goodfellas (1990) sau Casino (1995). Nu că aceste filme nu ar fi impecabil executate, ca și fenomenalele Taxi Driver, Raging Bull, The Aviator sau Cape Fear (unde un De Niro turbat, fanatizat, scuipă replici de genul: „With the power vested in me by the kingdom of God, I sentence you to the Ninth Circle of Hell!”). Dar supratema profundă a operei lui Scorsese, evidentă doar în filme precum Last Temptation, Kundun și Silence, vizează zbuciumul existențial al ființei umane în „călătoria” ei spre Dumnezeu.

Silence a fost îndelung gestat și anticipat. Scorsese l-a filmat în minte de nenumărate ori, probabil, în cei 25 de ani de preproducție neoficială, de când a citit cartea lui Shūsaku Endō, un japonez catolic (cartea a fost scrisă în 1966, iar Scorsese a citit-o spre sfârșitul anilor ’80). Regizorul spune că nu a găsit până acum resursele materiale și nici umane pentru a concretiza acest proiect vechi, „de suflet”. Și iată că acum a optat pentru actorii Liam Neeson, Andrew Garfield și Adam Driver pentru rolurile celor 3 călugări iezuiți care se luptă pentru evanghelizarea Japoniei secolului al XVII-lea. Filmul seamănă destul de mult, cel puțin prin premizele sale, cu clasicul The Mission, premiat cu Palme d’Or în 1986 (regia: Roland Joffé). The Mission avea ingredientele unui film de Martin Scorsese, în frunte cu actorul lui preferat (de dinaintea lui Leonardo DiCaprio) – Robert De Niro, care juca rolul unui un negustor de sclavi pocăit și întors la credință. Și acolo, Liam Neeson este un preot iezuit de prin secolul al XVIII-lea care, alături de superiorul său (Jeremy Irons) și de Robert De Niro, se confruntă cu o alegere imposibilă: a abandona Misiunea de creștinare pe care o construiseră cu nativii sud-americani, în jungla de pe granița Argentina-Paraguay, sau a fi desființați împreună cu ea. Alegerea cu care se confruntă preoții din Silence este la fel de grea. Shūsaku Endō și-a plasat romanul  într-o perioadă istorică în care Creștinismul fusese interzis în Japonia, din motive politice. În 1637, doi preoți ai Ordinului Iezuit din Portugalia (Andrew Garfield și Adam Driver) sunt detașați din proprie inițiativă, aș adăuga dintr-un zel inflamat, până în cealaltă parte a lumii – zona Nagasaki din sud-vestul Japoniei, în căutarea mentorului lor – Părintele Ferreira (Liam Neeson), despre care au ajuns vești îngrijorătoare de apostazie. Cei doi pleacă în această misiune secretă mai mult din dorința de a dezminți zvonurile despre Ferreira, de a-și demonstra lor înșiși că renunțarea la credință nu poate fi o opțiune. După cum observa și Peter Bradshaw de la The Guardian, călătoria celor doi în Japonia are ceva Conradian (nuvela Inima întunericului), personajul Ferreira (Neeson) fiind un fel de Kurtz ascuns în Japonia, în loc de Congo, respectiv Vietnam, în versiunea Apocalypse Now. Căutarea lui Ferreira este întreruptă, încă de la acostarea pe țărmul nipon, de către niște țărani japonezi creștinați. Ei au nevoie de preoți pentru a le săvârși Sfintele Taine: Botezul, Împărtășania, Spovedania… Țăranii japonezi sunt prigoniți de autoritățile locale asemenea creștinilor din primele veacuri, de autoritățile Imperiului Roman.

Martin Scorsese se dedică cu voluptate reconstituirii vizuale a epocii, prin omagii aduse marilor cineaști japonezi ai tinereții lui. Ugetsu Monogatari (1953) de Kenji Mizoguchi l-a inspirat direct în realizarea secvențelor filmate în ceață (și exploatează destul de mult ceața în acest film), iar unul din idolii săi declarați, defapt al întregii lui generații, incluzându-i pe Lucas, Coppola și Spielberg – Akira Kurosawa, l-a inspirat în restul secvențelor, probabil. Ca un fapt divers, Scorsese joacă un scurt și straniu rol – pictorul Van Gogh – în minunatul Dreams, regizat de Kurosawa în 1991. Imaginea filmului Silence, semnată de mexicanul Rodrigo Prieto, impresionează și prin bogăția nuanțelor de verde și a umbrelor, obținută prin filmarea aproape în întregime pe peliculă 35mm, cu excepția unor secvențe nocturne. În echipa filmului reperăm și alte talente, precum maestrul scenograf și creator de costume de epocă Dante Ferretti, plus legendara monteuză Thelma Schoonmaker, triplu oscarizată, cu care Scorsese a colaborat la mai toate filmele sale. Din mâna ei a ieșit un montajul devitalizat, atipic pentru verva regizorului care vorbește cu sute de cuvinte pe minut. Vorba unui comentator de pe Imdb, acesta este un Scorsese in Bergman/Dreyer mode. Tot Thelma se joacă cu amorsele personajelor, montate când în dreapta, când în stânga aceluiași cadru, dar și cu unghiurile subiective, cu panoramări neașteptate, filmate din perspectiva deținutului/a lui Dumnezeu (cele două devin una?). Efortul din spatele acestei producții este vizibil și lăudabil, dar privind-o, am trăit o senzație crescândă de gol în stomac. Nu era atât groaza în fața scenelor de tortură și exterminare a creștinilor, la care regizorul revine cu stăruință în cele aproape 3 ore ale filmului, ci senzația acută a unei lipse. 

Poate că acestui film îi lipsește un actor cu mai multă prestanță în rolul Părintelui Rodrigues. Andrew Garfield a mai jucat, recent, într-un film despre credință și război, tot pe fundalul unui conflict cu Japonia (Războiul din Pacific, 1945): convenționalul Hacksaw Ridge (2016), pentru care Mel Gibson a primit o nemeritată nominalizare la Oscar. Și în Silence, Garfield face tot ce poate, dar mutra lui de puști zăpăcit pur și simplu nu „coafează” suficient acest personaj. Să ni-l imaginăm pentru o clipă în rolul jucat de Jeremy Irons în The Mission. În acea cutremurătoare secvență finală, când preotul muribund îl urmărește cu privirea pe De Niro luptându-se cu soldații portughezi, întârziindu-și cât mai mult moartea, așteptându-l să plece împreună din această lume. În astfel de secvențe privirea, trăsăturile actorului transmit enorm de mult. Tot Peter Bradshaw nota că distribuția celor doi protagoniști ar fi putut fi inversată, ososul Adam Driver, slăbit cu aproape 20 kg, fiind mult mai expresiv decât Garfield. Personajul lui Driver (Părintele Garupe) dispare pe parcursul filmului, printr-un sacrificiu în sine emoționant, dar ușor de trecut cu vederea. Scorsese își tratează cel puțin ciudat personajele, neapropiindu-se de niciunul în mod special, încercând să îi privească pe toți cu răceala unui zeu nemilos și mai ales tăcut, retras „dincolo de bine și rău”. De aceea nici noi, spectatorii, nu ne putem atașa de nimeni până la capăt. Din această perspectivă este construit și The Departed (2006), unde cu greu îi putem deosebi pe băieții buni de cei răi, mai ales atunci când sunt în fața unui pistol încărcat („when you’re facing a loaded gun, what’s the difference?”). Veșnicul apostat Kichijiro (excepțional întruchipat de Yôsuke Kubozuka) se comportă ca un trădător fără pereche. El pare că nu se poate îndrepta niciodată, dar conștientizarea acestei stări decăzute îl ține într-o pocăință permanentă și, până la urmă, îl arată mai întărit în credință. În cealaltă ipostază, Părintele Rodrigues, confesorul lui, e ca un zid în mărturisirea credinței sale, dar suferința fără sfârșit a creștinilor din jur îl erodează treptat. Răul este aici bătrânul inchizitor japonez, zâmbitor și viclean, care încearcă să îl convingă pe Rodrigues să-și abandoneze misiunea la o ceașcă de ceai, pentru că Japonia e „o mlaștină în care nimic nu prinde rădăcini”. Defapt, inchizitorul nu este interesat de credința preotului, ci de gesturi formale de apostazie, precum călcarea cu piciorul peste o reprezentare metalică, în relief, ceva ce nu se poate numi Icoană. Ferreira (Liam Neeson) e un personaj încă și mai straniu, a cărui apariție târzie în film ne magnetizează, dar îi adâncește ambiguitatea. Efectul revelației oarecum previzibile din final, care mi-a amintit de Citizen Kane (1941), este puternic diminuat de șocurile demoralizatoare absorbite de spectatori până atunci.

Cu un scenariu anti-hollywoodian, anti-climactic, cu personaje care par a pierde totul în bătălii compromise din start, Silence poartă pe umeri o miză destul de mare. Și, da, îi lipsește harisma necesară pentru a o câștiga… Cu toate acestea, are marele merit de a readuce în atenția marelui public nevoințele comunităților creștine de azi, de la confuzia și slăbirea valorilor creștine în Occident până la persecuțiile abominabile din Orientul Mijlociu (Irak, Siria), în urma proliferării terorismului și a fanatismului. Iar pasiunea lui Scorsese de a-și exorciza prin filme propriile dileme sufletești nu are cum să te lase indiferent. Nu personajul lui Shūsaku Endō, ci însuși Scorsese, enoriașul bisericii catolice din New York, se întreabă dacă nu cumva se roagă „către liniște” („I pray but I am lost. Am I just praying to silence”)? O întrebare similară l-a torturat și pe Sfântul Siluan Athonitul, care, într-un moment de mare suferință interioară, l-a numit pe Hristos „neînduplecat”. După aceea, Hristos i s-a înfățișat și i-a vorbit! Scorsese reușește momente de o rară frumusețe atunci când inserează o reprezentare a chipului Mântuitorului (pictată de El Greco?) pentru a descrie credința lui Rodrigues. Chipul poartă pe frunte, discret, coroana de spini, și ne țintuiește cu ochi mari, de dincolo de suferință. O lumină în întuneric. Soluția cinematografică este atât de simplă, și totuși atât de puternică: icoana ascunsă în suflet – poarta personală a lui Rodrigues către Dumnezeu. Acea icoană ascunsă nu poate fi luată, nu poate fi călcată de nimeni, ci doar de propriile păcate. Și Scorsese iubește acel chip, îl trădează intensitatea cu care ni-l oferă, dar și un interviu vechi, filmat în propria locuință, unde putem repera (în biblioteca din spatele regizorului) o reproducere a Icoanei Hristos Pantocrator, din Sinai.

Hristos Pantocrator, Mănăstirea Sf. Ecaterina, Muntele Sinai, Egipt

Silence se desfășoară între coperți de liniște: doar sunete de greieri şi adieri de vânt pe un ecran negru. La final, acest moment devine unul de reculegere. Spectatorul este lăsat să cugete la cele văzute, la consistența, autenticitatea propriei relații cu Dumnezeu, la abdicări și reabilitări, la măsura cu care fiecare se judecă pe sine, îi judecă pe ceilalți… În acea liniște întunecată, care durează, mi-au venit în minte încurajările pline de blândețe și de fermitate ale Arhim. Arsenie Papacioc: „Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastră. Şi putem să I‑o dăm într‑o clipă”.

 

 

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s