Somewhere over the Rainbow

Iniţial am vrut să scriu despre melodia „Somewhere over the Rainbow”, în reinterpretarea regretatului muzician hawaian Israel Kamakawiwoʻole. Apoi am ajuns cu gândul la cântecul original – „Over the Rainbow” şi, până la urmă, am reuşit să vizionez filmul în care melodia a fost cântată pentru prima oară de Judy Garland pe când avea doar 16 ani – Vrăjitorul din Oz (S.U.A. 1939).

Cred că muzica a depăşit demult cadrul în care a fost lansată, fiind considerată „Nr. 1” în topurile americane ale celor mai bune cântece din secolul XX! Nu ştiu cât de mulţi copii au văzut integral filmul din 1939 (eu nu îl văzusem cap-coadă până recent), dar aproape toată lumea civilizată a auzit „Over the Rainbow”, dacă nu în interpretarea lui Judy, atunci sigur în extrem de populara versiune din 1993 a lui Israel, care de peste două decenii urcă cu insistenţă în clasamentele muzicale din Europa şi Statele Unite (în Germania a devenit Nr. 1 abia în 2010, iar în S.U.A. a atins 4 milioane de vânzări „digitale” în 2014). Poate de aceea o auzim din ce în ce mai des la radio şi în România. Şi multe alte versiuni cover şi reinterpretări, realizate de mari muzicieni ai secolului XX, dovedesc influenţa inepuizabilă a acestei melodii. Îmi imaginez un angajat german/ japonez/ american la o mare uzină de automobile, sau dintr-un mare trust farmaceutic, sau (de ce nu) chiar pe Angela Merkel/ Barack Obama selectând pe CD/ Ipod/ Iphone „Somewhere over the Rainbow” în drum spre casă, după o zi de muncă nimicitoare. Poate fi singurul ei/ lui moment de relaxare autentică din acea zi, în care își permite să zboare, repede, repede, până nu își amintește că nu are aripi.                                                                         „If happy little bluebirds fly
Beyond the rainbow
Why, oh why can’t I?”

Judy Garland spunea: „‘Over the Rainbow’ has become part of my life. It’s so symbolic of everybody’s dreams and wishes that I’m sure that’s why some people get tears in their eyes when they hear it”. Căutând mai multe despre viaţa artistei, am descoperit că a fost plină de dezamăgiri sentimentale şi căderi nervoase, oprindu-se la doar 47 de ani, în urma unei supradoze. Acest straniu amestec de strălucire şi suferinţă, care amprentează destinul multor artişti de mare succes, nu răzbătea decât în anumite tonalităţi ale vocii ei de acum aproape 80 de ani, când cânta „Over the Rainbow” în Studiourile MGM. Într-adevăr, încă de la primele acorduri, celebra baladă își străpunge auditorii, ajungând imediat în acel locșor unde visele prind viață și își încep lucrarea mai mult sau mai puțin monumentală. „Over the Rainbow” (compusă de Harold Arlen) are și niște versuri minunate (scrise de Yip Harburg) care conțin cuvinte-cheie precum „undeva” („somewhere”), „curcubeu” („rainbow”), ale cărui semnificații biblice le-am discutat mai demult – vezi aici, „cântec de leagăn” („lullaby”), „ceruri” („skies”), „nori” („clouds”), „păsări albastre” („blue birds”), „zbor” („fly”) și, bineînțeles – „vise”. Așa cum se întâmplă în cazul creațiilor de excepție, versurile sunt simple și par a se compune instant, în mintea celui care le ascultă, par a se aduna de la sine într-un tot capabil să definească lumea de dincolo de curcubeu. Acel paradis atât de accesibil copilăriei, un loc senin, fără griji și întristare („Where troubles melt like lemon drops/ Away above the chimney tops”), un „loc cu verdeață”… de care adulții ajung să se înstrăineze.

Vrăjitorul din Oz (S.U.A. 1939, r.: Victor Fleming) nu este un banal film pentru copii, sau doar un musical reuşit, iar asta se poate observa abia la o vizionare atentă în anii maturității. Aceeaşi revelaţie am avut-o şi cu clasicul Sound of music (1965), pe care l-am desconsiderat îndelung. Vrăjitorul mi-a părut, mult timp, unul dintre acele filme hollywood-iene mari dar irelevante, un lucru devalorizat de propria notorietate excesivă. Interesant e faptul că Alba ca Zăpada, un alt film pentru copii din anii ’30, și el de o notorietate excesivă, a fost de la început în topul meu. Poate convenția desenului mișcător să fi avut un avantaj net în fața actorilor filmați în studiouri pictate? Cert e că abia la maturitate am putut savura frumusețea Tehnicolor-ului din Oz, precum şi acele decoruri scăldate în galben şi mult verde. Şi abia acum m-am bucurat de drăgălăşenia pieselor muzicale şi a coregrafiei, abil decupate de marii regizori care au lucrat, pe rând, la acest proiect. „We’re off to see the wizard„, „Follow the Yellow Brick Road” şi „The Merry Old Land of Oz” sunt preferatele mele, dar toate piesele sunt extraordinare. Actorii sunt şi ei fenomenali! Nu doar Dorothy (copila de aur Judy Garland), dar şi cei trei prieteni care o însoţesc pe Cărarea de cărămizi galbene, precum şi Vrăjitorul (jucat de Frank Morgan). Pentru cei care încă nu au auzit de ei, cei trei prieteni sunt: Sperietoarea (Ray Bolger), Omul de tinichea (Jack Haley) şi Leul (Bert Lahr). Iar Cărarea porneşte din mijlocul oraşului unor pitici (Munchkinland) şi ajunge tocmai în Oraşul de smarald, unde sălăşuieşte Minunatul Vrăjitor din Oz!

În cartea lui L. Frank Baum (publicată în 1900), Oz era un tărâm real. În film, toate peripeţiile se petrec în visul fetiţei orfane – Dorothy din Kansas. Pesemne şi din această cauză filmul este mai matur decât cartea, de vreme ce nu dă consistenţă lumii fantastice, „retrogradată” la nivel imaginar. Din acest punct de vedere, se aseamănă cu Alice în Țara Minunilor (de Lewis Carrol, 1865), unde asistăm tot la aventurile unei fetițe într-o lume fantastică, dar onirică. La final, ca și Alice (care e trezită de sora ei mai mare), Dorothy se trezeşte înconjurată de personaje reale (nişte oameni de la ferma unchiului şi a mătuşii) care inspiraseră mult mai interesantele personaje din Oz. Şi Alba ca Zăpada era, în viziunea Studioului Disney, o fată orfană de ambii părinţi (deşi, în povestea Fraţilor Grimm, tatăl ei – Regele, trăieşte). Ca şi Dorothy, ea are de înfruntat pericole teribile şi este ajutată de nişte fiinţe fabuloase (piticii). Cu toate acestea, spațiul imaginar nu este delimitat în poveste.

Filmul Vrăjitorul din Oz delimitează cele două spaţii (real/oniric) şi la nivel cromatic: intriga şi deznodământul sunt filmate în sepia, iar acţiunea din Oz se desfăşoară în Tehnicolor! La fel se întâmplă şi în pomposul prequel Oz, the Great and the Powerful, produs de Disney în 2013, unde lumea din Oz se întinde chiar pe ecran cinemascope! Deci lumea visului este plină de culoare şi viaţă, în timp ce realitatea (din care Dorothy pleacă şi unde se întoarce, la final – îmi pare rău că vi-l divulg) este monocromă. Care ar fi comentariul scenariştilor care au adaptat astfel romanul original? Mai poate fi considerată trezirea la realitatea gri un happy end? Faptul că Oz este un farsor (nu era vrăjitor, ci magician de circ), întărește izul demitizator și pozitivist al părții finale, în plin spirit al Americii începutului de secol XXI ! Filmul se încheie cu victoria realului asupra imaginarului, a științei asupra superstiției și cu îndemnul, către copii, de a găsi puteri nebănuite în ei înșiși, fără să mizeze pe ajutorul unei puteri supranaturale. Poate că Vrăjitorul din Oz (varianta filmică) se apropie mai mult de luciditatea şi ironia unui Creangă, decât de fantasticul Fraţilor Grimm, deși Creangă nu se arăta prea pozitivist, cu personaje ca Sfânta Duminică, Sfinții Apostoli, lighioane și draci – personaje active și reale în poveștile lui, promovând o morală impregnată teologic, mai complexă/ completă decât cea a lui Oz. Prietenii lui Dorothy mi-au amintit de Ochilă, Setilă, Gerilă, Flămânzilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă, cei 5 tovarăşi ai lui Harap-Alb, cu talente ascunse sub apariţii hidoase (şi cu replici pline de umor: Râzi tu, râzi, Harap Alb...). Dar Sperietoarea, Omul de Tinichea şi Leul nu par a fi de vreun ajutor micuţei Dorothy, ci dimpotrivă, par a o încărca suplimentar cu problemele lor existenţiale: unul vrea un creier, altul o inimă, iar altul – curaj. Aici se găseşte, cred eu, miezul metafizic care adâncește sensurile basmului american. Mintea, inima şi curajul le-aş traduce prin raţiune, suflet şi nevoinţă, speranţă (pentru care avem nevoie de raţiune), iubire (suflet) şi credinţă (care cere voinţă şi curaj), oricum le-am traduce sunt virtuţi conjugate și întrepătrunse în efortul uman pe calea devenirii. Cei 4 merg să vadă un fel de „demiurg” – pe Oz – o ființă supranaturală și supradimensionată care le poate dărui ce le lipsește. Dar li se cere împlinirea unei sarcini – învingerea Vrăjitoarei celei rele din vest. Astfel, eroii se pomenesc în situația de a-și folosi calitățile pe care le considerau inexistente. Resursele virtuților și năzuințelor răsar din propriile lor slăbiciuni (într-un surprinzător acord cu ideile din II Corinteni, 12, 9).

Din când în când, pe drumul multicolor al vieţii, ne identificăm atât cu Dorothy, cât şi cu cei trei camarazi ai ei. Se întâmplă să fim părăsiţi, învinși, iraţionali, laşi, puțin credincioși şi, mai jos decât toate acestea – lipsiţi de inimă. Dar dacă putem opri radioul pe postul unde cântă Judy sau Israel Kamakawiwoʻole „Somewhere over the Rainbow”, doar pentru a ne pierde şi a visa câteva clipe, e clar că ne-am regăsit inimile.